Andrei Gândilă (interviu)

andrei.gandila

Devenit doctor de scurt timp, dl. Gândilă (University of Alabama in Huntsville, History Department) este specializat în istoria Imperiului Roman, cu un prim interes asupra antichității târzii și evului mediu timpuriu. Se dedică, într-un cadru mai restrâns, asupra istoriei economice și monetare, arheologiei istorice și studiului frontierelor. Dumbarton Oaks Papers și Revue Numismatique sunt două din revistele în care domnia sa a publicat studii valoroase privind circulația monedelor și sistemul economic al vremii.

link instituție: http://ua-huntsville.academia.edu/AndreiGandila

 

Interviu cu dr. Gândilă , publicat în ziarul Adevărul:

Premiile Ad Astra 2014. Andrei Gândilă: Istoria Bizanțului prin lentila numismaticii

Perioada ce corespunde sfârșitului Antichității și începutului Evului Mediu se bucură în ultimul timp de un interes crescut din partea cercetătorilor atât din istorie, cât și din alte domenii. Există noi interpretări ale evenimentelor din trecut și noi metode de lucru, iar descoperirile din România le completează pe cele din alte țări.

O dată cu venirea hunilor în Europa, în sec. IV, au loc mișcări importante de populații ce modifică structura culturală a sud-estului Europei, iar în același timp Imperiul Roman de Răsărit devine treptat, ceea ce numim, Imperiul Bizantin.

Un absolvent al Facultății de Istorie din București, acum profesor la University of Alabama in Huntsville este unul din cercetatorii care deschid noi drumuri în acest domeniu: Dr. Andrei Gândilă. Cu ocazia câștigării premiului Ad Astra în domeniul științe sociale și discipline umaniste la categoria excelență în cercetare-afiliere în străinătate i-am pus cateva întrebari:

Vă rog să vă prezentați și explicați domeniul în care lucrați.

Ca orice specialist din sfera academică activez în mai multe domenii, de la foarte larg la extrem de specializat. În calitate de profesor predau istorie romană, antichitate târzie și ev mediu timpuriu, incluzând și istoria Bizanțului. Iar in postura de cercetător m-a interesat pentru mai bine de un deceniu zona de contact între cultura romană târzie și populațiile barbare din Estul Europei. Acesta este, de altfel, subiectul primei mele cărți care sper să apară cândva în următorii doi ani. Următorul proiect își propune să analizeze economia monetară a provinciilor romano-bizantine din jumătatea răsăriteană a Mediteranei. Ca surse primare lucrez în principal cu evidența arheologică și sunt interesat în mod particular de descoperiri monetare ca modalitate de schimb economic și cultural.

Cum ați ajuns să studiați în Statele Unite, istorie romano-bizantină? Având în vedere că mult timp această perioadă a fost apanajul cercetătorilor europeni.

Interesul pentru studii bizantine în instituțiile de învățământ superior din SUA a fost insuflat de bizantiniști ruși precum Mikhail Rostovtzeff (1870-1952), A. A. Vasiliev (1867-1953) și Alexander Kazhdan (1922-1997), care fugind de Rusia comunistă au găsit în America de Nord un teren fertil pentru a dezvolta această ramură de studii. Institutul de studii bizantine Dumbarton Oaks din Washington DC este probabil cea mai prestigioasă instituție de studii bizantine din lume, unde am avut plăcerea să petrec un an academic ca Junior Fellow cu doi ani în urmă. Nu doar această tradiție m-a atras către Statele Unite, ci și accesul la informație, care este fără egal în lume. Bibliotecile americane au un sistem numit Interlibrary Loan prin care, indiferent cât de mică e universitatea ta, îți aduc gratis absolut orice cărți dorești de la orice universitate din Statele Unite! Este un fel de El Dorado academic și este greu să reziști tentației, mai ales după cercetarea de gherilă la care ești obligat în Estul Europei.

De fapt, de unde e acest interes pentru istorie? Cine v-a sprijinit în cariera dv.?

Provin dintr-o familie de artiști, așa că interesul pentru științele umaniste a venit natural. Istoria m-a fascinat încă din timpul studiilor gimnaziale și am rămas consecvent până astăzi. În momentul când discutăm de 13 ani de studii – facultate, masterat și doctorat – sprijinul pe care îl avem în vedere trebuie să fie atât moral cât și financiar. Am fost sprijinit atât de familie, cât și de instituțiile unde m-am format: Facultatea de Istorie din cadrul Universității București, Muzeul Național de Istorie a României și University of Florida în Statele Unite precum și fundațiile și instituțiile care mi-au finanțat cercetarea doctorală, precum Dumbarton Oaks sau Medieval Academy of America. Cel mai important, poate, a fost sprijinul profesional și mi-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, fără aportul principalilor mei mentori, Ernest Oberländer-Târnoveanu și Florin Curta precum și al profesorilor de la Universitatea București, care m-au format între 2000 și 2006.

Există ceva nou în acest domeniu? Mai sunt lucruri de descoperit ori de interpretat altfel?

Marile teze s-au scris deja, o observație în general valabilă în orice domeniu al științelor istorice. Rămân cu siguranță multe lucruri de interpretat sau re-interpretat și mici piese de adăugat la puzzle-ul istoriei. Contribuția pe care o aducem astăzi poate părea mai mică decât ceea ce facea un Iorga cu un secol în urma, dar e cu siguranța mai migăloasă și mai riguroasă prin prisma informației abundente care trebuie filtrată, analizată și asimilată. Pentru cercetarea mea faptul că mă axez cu predilecție pe surse arheologice permite un orizont aproape infinit de noi descoperiri, care pot schimba chiar radical percepția pe care o avem astăzi asupra antichității tărzii.

Sunteți în contact cu cercetători din România? Studiați ceva în comun?

Păstrez legătura cu lumea academică din România, măcar și pentru faptul că o bună parte din cercetarea mea vizează zonele geografice care interesează și cercetătorii români. Public în mod regulat articole în Cercetări Numismatice, revista Muzeului Național de Istorie a României și încerc, pe cât posibil, să nu ratez nici o campanie de săpături la Capidava, unde mi-am exersat pasiunea pentru arheologie încă din 2001 sub îndrumarea lui Ioan C. Opriș.

V-ați gândit să vă întoarceți în țară și să predați același lucru?

Mă consider un produs al școlii românești de istorie și arheologie, șlefuit ulterior și ajuns la maturitate în Statele Unite și ca atare mi-ar face plăcere să returnez cumva investiția făcută în educația mea. Sistemele de invățământ superior din cele două țări sunt însă atât de diferite, precum și statutul social al istoricilor și profesorilor în general, încât mi-e greu sa mă găndesc la o soluție realistă prin care să mă pot întoarce pentru a practica această meserie în România în viitorul apropiat.

Arheologul de tip Indiana Jones este un stereotip foarte popular pretutindeni.

În domeniul dumneavostră multă lume se gândește la o mare descoperire. Credeți că e posibil așa ceva? Dar dv. aveți una?

Da, arheologul de tip Indiana Jones este un stereotip foarte popular pretutindeni. Realitatea este că arheologia presupune multă muncă și nu neapărat la fel de multă glorie. Cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o este chiar pasiunea pentru istorie și arheologie. Ea s-a materializat într-o banală monedă de bronz de la Capidava, datând din epoca bizantină timpurie, însă acea monedă, descoperită în vara anului I de facultate, m-a îndreptat către specializarea în folosul căreia am publicat deja un număr de articole, câteva din ele vizând inclusiv descoperirile de la Capidava din ultima jumătate de secol.

Ce înseamnă zi de muncă și cât timp alocați studiilor dumneavoastră?

Publicul larg, atât în Statele Unite cât și în România, trăiește cu impresia că profesorii din mediul academic au foarte mult timp liber. Stereotipul profesorului care își bea cafeaua la 10 dimineața sau își tunde peluza la amiază, când alții sunt la servici, este cat se poate de înrădăcinat în mentalul colectiv. Crează invidie și sentimentul unei nedreptăți sociale. Realitatea este foarte diferită. Deși este foarte posibil să îmi beau ceaiul (paradoxal nu sunt mare băutor de cafea) la ora 10 este pentru că îmi petrec serile, uneori până târziu în noapte lucrând sau răspunzând la banale emailuri de la studenți. Astfel de lucruri nu se văd atât de ușor din afară, însă în realitate aș spune că prototipul profesorului universitar este individul care are un program foarte neregulat, dictat de orarul cursurilor, dar care nu are cu adevărat nici weekend-uri, nici vacanțe, așa cum se practică în alte profesii. Programul meu săptămânal, care trebuie să balanseze școala, cercetarea și alte atribuții la nivel de universitate se poate întinde la 60-80 ore, poate și mai mult în funcție de perioadă. Marele avantaj al acestei profesii, de fapt, este că se practică din pasiune, nu din obligație.

Mai există și alt ceva pe lângă istorie? Aveți vreun hobby?

Desigur, deși și acestea sunt cumva derivate din pasiunea mea pentru istorie. Îmi place să colecționez brichete vechi (deși, paradoxal, nu sunt fumător), să joc jocuri de strategie pe calculator și să vizionez filme noir, din anii ‘40. Aș adăuga și plimbările lungi, ‘road trips’, cum li se spune aici, și mi-ar plăcea să conduc pe vechiul ‘Route 66’ de la Chicago la Los Angeles, doar fiindcă, defect profesional!, mă fascinează benzinăriile și motelurile americane din stilul anilor ’50.

Cum poate un viitor cercetător din România să ajungă la un nivel de pregătire internațional, având în vedere că aici nu sunt fonduri, nu există interes și multe altele.

În cursul studiilor în România am realizat că trebuie să fii oarecum autodidact pentru a reuși, ceea ce până la urmă poate constitui o pregătire bună în vederea unei cariere de cercetător, asta dacă vrem să vedem partea plină a paharului. Nu ți se pun la dispoziție foarte multe resurse, ci trebuie să le cauți și să le valorifici singur. Pentru a atinge un nivel de pregătire internațional și a obține recunoașterea lumii academice occidentale, la care ne raportăm atât de des, un tânăr cercetător român are obligatoriu nevoie de un stagiu în străinătate. Mai mult, studii aprofundate în străinătate ar fi probabil soluția cea mai profitabilă din punct de vedere academic.

Din cauza lipsei infrastructurii, fondurilor, și accesului la informație vitale cercetării în disciplinele umaniste, istoricul sau arheologul român se vede nevoit să apeleze la teme care vizează strict spațiul geografic al României. Or este foarte greu să pătrunzi în cercul academic internațional dacă nu ataci subiectele la care se raporteaza comunitatea occidentală! Ca să dau un exemplu, ca cercetător român este foarte greu să te impui în comunitatea franceză ca specialist al Galliei romane, în vreme ce din Statele Unite acest deziderat este cât se poate de tangibil. Trebuie să depășim cumva stadiul de invitați la conferințe pentru a vorbi despre spațiul carpato-danubiano-pontic și să facem pasul către alte subiecte. Nu mă refer individual (excepții sigur există), ci la nivel de comunitate academică. Nu am o soluție la această dilemă, care e cu atât mai neplacută cu cât sunt convins că există o sumedenie de cercetători români cu calități intelectuale deosebite.

(Interviul a fost luat de Andrei Soficaru)*

Notă către cititor: Această serie de portrete-interviu prezintă pe câștigătorii primei ediții a Premiilor Ad Astra (2014) pentru cercetare. Mai multe detalii despre premii și câștigători puteți afla la http://premii.ad-astra.ro

*Cu excepția textelor semnate cu numele asociației, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.