Dr. Păun Constantinescu (Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”) și-a încheiat programul de studii doctorale la Universitatea de Arhitectură din București, unde și predă. Este autoarea unor studii ce privesc recuperarea spațiului postindustrial și a multor proiecte de recuperare urbană.

link instituție: http://www.uauim.ro/

Premiile Ad Astra 2014: Despre moartea și renașterea orașelor cu Ilinca Păun Constantinescu

Interviu apărut în Adevărul.

Ruinele au produs dintotdeauna un amestec de senzații puternice. Uimire față de îndemânarea celor vechi, admirație față de trecuta lor vitalitate, dorul de necunoscut… Dar precum „trecătorul de pe-un meleag antic“ cântat de Shelley, în fața ruinelor din deșert ale lui Ozymandias, sentimentul disperării este unul greu de evitat la întâlnirea cu martorii stingerii civilizațiilor.

Neverosimilele ruine ale orașelor prezentului multiplică aceste senzații înzecit.

Orașe părăsite din motive economice precum cartiere întregi ale Detroit-ului, sau târguri din estul fost comunist al Europei, orașe decimate de catastrofe naturale precum New Orleans, ne arată că și noi suntem vulnerabili. Urbanismul modern pulsează însă sub presiuni umane și naturale și generează soluții inaccessibile celor de dinaintea noastră. Arhitecții de astăzi, împreună cu colegi din varii domenii, pun la încercare vechile paradigme. Este nevoie de creștere continuă, economică și demografică, pentru a nu dispare? Ori e mai degrabă nevoie de un echilibru între natură, locuire și economie?

Aceste întrebari ale arhitecturii contemporane cu ramificații interdisciplinare largi preocupă și școala de arhitectură din România. O reprezentantă de frunte a acestor noi tendințe este Dr. Ilinca Păun Constantinescu, câștigătoarea Premiului Ad Astra pentru Excelență în Cercetare Doctorală în Domeniul Științe Sociale si Discipline Umaniste. I-am pus câteva întrebări pentru a-i prezenta traiectoria, visele și ideile, cititorilor noștri.

Descrieți domeniul în care activați în 3 fraze inteligibile oricărui om educat.

Sunt arhitect, ceea ce, pe zi ce trece, atât prin prisma activității didactice, cât și prin cea practicii profesionale,  îmi pare a aparține unui domeniu tot mai vast și mai intersectat cu alte sfere.  Prin urmare, și teza de doctorat – de altfel preocuparea principală a ultimilor ani – se înscrie într-un domeniu hibrid, greu de definit, aflat la intersecția între urbanism, antropologie, istorie, economie, ș.a. Cercetarea doctorală propriu-zisă se referă la așa-numitele „Shrinking Cities”, orașe care se contractă demografic, economic, fizic, socio-cultural. Este un fenomen urban recent teoretizat ca atare, care se petrece acut în România, pe tot teritoriul acesteia, dar despre care, în mod paradoxal, se discută foarte puțin.

Cum ați prins dragoste de profesie? Care a fost momentul hotărâtor?

Cred că vorbesc pentru majoritatea arhitecților când spun că mariajul – și spun asta în sensul unei iubiri de nelepădat – cu viitoarea meserie s-a petrecut încă din anii de pregătire pentru admiterea la facultate, odată cu mirajul apartenenței la breaslă. Cât despre interesul covârșitor pentru subiectul cercetării mele urbane, acesta s-a născut în anul III de studenție, odată cu primul contact cu ruine contemporane urbane la scară largă, într-o vizită de studiu în Germania de Est. Cercetarea internațională asupra subiectului, legată în primul rând de investigarea scăderii masive a populației urbane și de impactul acesteia asupra orașelor, se afla atunci într-un moment incipient, foarte aproape de geneza sa declanșată de efectele unificării celor două Germanii și ale căderii Cortinei de Fier. Pornind de la dorința unei investigații teoretice globale, după o perioadă petrecută în miezul DDR , în locul genezei dezbaterilor recente, m-am aplecat la scurt timp către realitatea românească, în care efectele acestui fenomen sunt evidente. Fie vădită, fie doar latentă, frecvența fenomenului este însă trecută sub indiferență, cu toate rezultatele ultimului recensământ și ale unor alarmate voci izolate.

Ce oameni au jucat un rol decisiv în cariera dumneavoastră?

Răspund fără ezitare și în ordinea cronologică:  prof. Constantin Constantinescu, „Gigi Moacă”  (primul profesor de arhitectură), prof. Florin Biciușcă, (îndrumătorul proiectului de diplomă, care trata un „Shrinking City“), mentorul Ana Maria Zahariade, coordonatorul științific al tezei de doctorat – și căreia i se datorează de fapt tot traseul meu academic, colegii de la Departamentul de Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului – care îmi sunt modele de cercetători și intelectuali,  prof. Joerg Stollman – co-îndrumătorul de la Universitatea Tehnica din Berlin, cel căruia îi voi datora întotdeauna îndreptarea studiului catre cazul românesc, într-un moment în care până și eu îl ignoram cu desăvârșire.

În ce măsură sunteți autodidact?

Nu m-aș putea numi un autodidact,  însă abordarea temei presupune atât de multe experimentări datorită interdisciplinarității studiului și a dinamismului fenomenului – care se produce în timp ce este investigat, încât alungă posibilitatea aplicării ad-literam a unui model.  Pe de altă parte, apartenența la diverse grupuri (Cities Regrowing Smaller, Shrinking Cities International Research Network, TUBerlin) este o oportunitate uriașă de mă poziționa în contemporaneitate și de a lua parte la noi metode elaborate de aceștia de abordare a fenomenului.

Cum arată o zi din viața dumneavoastră de cercetător?

Am să trec peste praful din arhive sau liniștea bibliotecilor și aleg una din zilele de explorări urbane. Dat fiind că în ultimii ani am bătut țara în lung și în lat, au existat zile cu adevărat palpitante: împreună cu soțul meu, Tudor Constantinescu – care a documentat fotografic cele aproape 60 de orașe vizitate, alcătuind fișe tipologice ale etapelor de degradare a orașelor – am atins extremitățile țării într-un parcurs de peste 20.000 km, în care am intrat clandestin prin nenumărate spărturi de geam, am scris jurnale de călătorie, am discutat cu foști și actuali muncitori, artiști plastici de propagandă, soții de localnici plecați la lucru în străinătate, soții de mineri, culegători de fier, adolescenți, copii, bunici, vânzători și ospătari, am împărțit copiilor mere și bomboane.  A fost unul dintre experimentele cercetării, un studiu bazat pe observație, dialog și acțiune, după o metodă flexibilă.

Care vă sunt grijile/satisfacțiile zilnice în viața de cercetător?

Grijile sunt nenumărate – de la griji interioare, ce privesc exigența proprie față de rezultatele sau chestionarea pistelor cercetării, până la cele din afară. De cele mai multe ori materiale. Deseori am fost nevoită să îmi susțin cheltuielile pentru cercetare din proiectele de arhitectură. Satisfacțiile vin din recunoașterea academică și extinderea cercului de cunoștințe profesionale, din colaborări fructuoase, sau din lucruri mărunte, cum ar fi lectura unei lucrări foarte bune de examen!

Care sunt cele mai mari probleme practice de care vă împiedicați?

De obicei de ordin birocratic: de exemplu, lipsa de organizare sau de accesibilitate a informațiilor care ar trebui sa fie disponibile cercetătorilor.  Și din nou, problema materială.  De timpul irosit pentru căutarea de fonduri.

Cum arata coșmarul vs. victoria în profesia pe care o practicați?

Există mai multe planuri care îmi conturează profesia: studenții, beneficiarii și societatea academică. De aici, multe surse de coșmaruri, dar și de victorii!  Deci există în permanență un echilibru.

Care este cea mai grea problemă de cercetare pe care a trebuit sa o rezolvați?

Cel mai complicat proiect de până acum este unul inițiat de prietena mea, Cristina Sucală, la care lucrăm împreună cu alți colegi arhitecți de trei ani. Pornind de la starea de urgență de a recupera patrimoniul industrial aflat în pericol de demolare din orașul minier Petrila, am conturat o serie de ateliere de regenerare urbană postindustrială, cu misiunea de a arăta că există alternative viabile demolării, ce pe termen lung ar aduce beneficii întregii zone. Conturarea acestor scenarii, sarcină oricum dificilă, cerând o analiză laborioasă și o abordare integrată, s-a lovit în permanență de diverse probleme administrative și politice, pentru noi de multe ori incomprehensibile.

Din păcate, majoritatea siturilor industriale demontate pentru valoarea fierului vechi sunt victimele unei duble condiții: în primul rând ale unei neștiințe pe fondul unei lipse de cultură, în al doilea rând, dată fiind instabilitatea politică, ale unor interese imediate ce primează în fața unor câștiguri demonstrabil mai mari, însă pe termen lung. Se confirmă importanța unui „mediator”, adică a unei entități capabile să poarte negocieri cu autoritățile și comunitatea, să-i aducă la aceeași masă pe toți cei implicați.  Cu toate aceste riscuri și greutăți, în această toamnă organizăm un al patrulea atelier, un proiect real, la scară reală, un prim pas în perimetrul minier. Primăria ne-a pus la dispoziție una dintre clădiri – fără valoare patrimonială, pe care dorim să o deschidem publicului printr-un proiect participativ. Este deci vorba de un proiect de amenajare care va fi conceput si realizat împreună cu locuitorii, sub îndrumarea unor experți.

Ce vă dă energie să stați ore întregi în laborator sau în fața articolelor ce trebuie citite?  Ce vă motivează?

În general,  mă motivează  finalitatea practică a unei cercetări. În același timp, mă stimulează și responsabilizează  ideea de a transmite altora. Pentru cercetarea orașelor românești, motivația studiului a fost permanent alimentată de lipsa oricărei dezbateri asupra fenomenului de contracție ca atare în România, precum și de înclinația discursurilor aproape exclusiv spre procesele de creștere. Într-o situație de scădere a populației, extinderile necontrolate cu ansambluri de locuit și centre de afaceri – aflate uneori în mijlocul câmpului – pare cumva absurdă. Tema orașelor mari și a creșterii rămâne întotdeauna predilectă, cu toate că urbanitatea românească este compusă într-o proporție foarte mare din orașe mici, în descreștere .

O altă motivație a fost legată de potențialul de inovare pe care situația orașelor în descreștere  îl oferă; poate că societatea românească, acea „Românie altfel” a lui Lucian Boia, cu dezvoltarea ei contradictorie purtând premisele obiective ale unei evoluții istorice încetinite, se află într-unele privințe într-o postură de înapoiere ce ar putea deveni o avangardă. Această afirmație este valabilă pentru mai multe domenii, însă din punct de vedere urban, statutul actual ar putea genera noi forme de organizare a comunității, de locuire, de viață urbană.

Ați avut vreodată sentimentul că ar trebui să faceți altceva?

Nu. Simt însă nevoia să schimb din când în când dozajul dintre cercetare-proiectare-activitate didactică.  Fiecare dintre ele presupune un alt tip de efort.

Daca ar fi să menționati una sau doua idei sau rezultate, ce vi se părea că ați adus nou în știință?

Am deschis pentru prima oară discuția stării globale de criză a orașelor românești, analizând dinamica tuturor orașelor din țară și alcătuind tipologii de creștere-descreștere. Scopul prim al studiului este înțelegerea, încadrarea în contextul european, definirea și studierea dimensiunii acestui proces în România și aducerea sa în dezbaterile de specialitate. Sensul pe termen lung al cercetării, poate cel mai important, este de a deschide porți de cercetare și acțiune ulterioară.

Poate că această investigație, ce introduce acest fenomen recent teoretizat și puțin discutat în România sub această formă unificatoare (există altfel multe discursuri disparate despre criza orașelor), va fi un deschizător de drum, iar pe parcurs i se vor alătura și alte echipe interdisciplinare, spre beneficiul României, racordând-o, din acest punct de vedere, la unul dintre discursurile mondiale importante – și salvatoare – legate de orașul contemporan.

Cum vedeți tendințele de viitor în domeniul dumneavoastră? Unde va fi domeniul dumneavoastră peste zece ani?

Sper ca administrațiile orașelor cu probleme să devină conștiente de importanța înțelegerii metamorfozelor urbane și să coopteze mult mai activ profesioniști pentru conturarea unor strategii care să aibă sens.

Am putea grupa percepția asupra Shrinking Cities în următoarele categorii: ignorare (1), observare fără a-l accepta (2), o oarecare acceptare fără comunicare publică (3) și acceptare, cu măsurile de rigoare (4). Administrațiile orașelor din România se împart acum între prima și a doua categorie, însă în percepția generală ignorarea este dominantă. Magnetul exercitat de orașele mari ne face să ignorăm sau să desconsiderăm orașele mici. Înainte de orice reforme economice sau sociale, primul pas este cel al acceptării realității și apoi al conturării unei viziuni strategice. Această viziune pornește de la idea de non-creștere drept opțiune realistă și optimistă.

Unde credeți că să află cercetarea românească în acest moment (țară / străinătate)?

E o întrebare destul de dureroasă, mai ales din pricina resurselor. În general tot sistemul de educație, nu numai nișa cercetărilor suferă foarte mult, dar asta ar lansa o discuție fără sfârșit. Cu toate acestea, în mediul din care fac parte la Departamentul de Istoria&Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului, sunt înconjurată de cercetători excepționali, care se zbat să-și găsească mijloace de a-și duce la bun sfârșit demersurile.

Vă gândiți să vă întoarceți în țară / să plecați în străinătate?  Cum vă poziționați față de acest dualism: țară/străinătate?

Deocamdată îmi doresc să continuu cercetarea ce privește cazul românesc, dar aducând experiență din afară. Deci un raport permanent la cercetarea din străinătate (prin conferințe, stagii sporadice, etc.) este indispensabil. Și oricum, cel mai fidel barometru.

Cum credeți că ar putea Asociația Ad Astra să ajute domeniul în care activați? Cum va raportați la Asociația Ad Astra?

Ad Astra are un rol fundamental pentru comunitatea științifică, prin consolidarea unei rețele de specialiști români răspândiți în toată lumea. Această oportunitate de networking, precum și simpla popularizare a cercetărilor  în afara mediului academic este pentru tipul meu de studiu, care se adresează și non-specialiștilor, esențială.

Care sunt sfaturile pe care le-ați da unui tânăr cercetător?

Să nu cedeze. Cred că tenacitatea și constanța sunt până la urmă cele mai importante. Să profite de deschiderea europeană – și nu numai, să își probeze rezultatele în afara țării, să adune experiență pe care să o poată împărtăși la un moment dat celor din țară.

Mulțumim Ilinca. Numai succes și putere de muncă în continuare.

(Pentru conformitate, Liviu Giosan)*

*Cu excepția textelor semnate cu numele asociației, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.