Doamna dr. Alida Timar Gabor  (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj) și-a început activitatea științifică în 2006 odată cu stagiul doctoral, terminat în anul 2010 cu o teză intitulată „Dozimetria luminiscenței retrospective: aplicații în arheologie, geologie și studii de mediu”. Doamna dr. Timar Gabor a contribuit semnificativ la înființarea unui laborator de datări prin luminiscență la Cluj și, în general, la introducerea tehnicii de datare prin luminiscență în România. Contribuțiile științifice ale doamnei dr. Timar-Gabor includ aplicatii geoarheologice și o remarcabila activitate de pionierat în datarea sistematica a loessului din Romania.

link instituție: http://granturi.ubbcluj.ro/darolum/down/PDF/CV_Alida_EN.pdf

Interviu cu dr. Alida Timar Gabor, publicat în ziarul Adevărul:

Premiile Ad Astra 2014: À la recherche du temps perdu cu Alida Timar-Gabor

Evoluția planetei de la un disc de praf cosmic până la deriva continentelor sau a locuitorilor ei de la umila amoebă până la Homo sapiens au nevoie de repere fixe în timp pentru a fi înțelese. De aceea datarea materialelor de natură organică cu radiocarbon care a început în anii 40 ai secolului trecut a fost o adevarată revoluție pentru știință. Arheologii au putut să înțeleagă curgerea preistoriei și relațiile dintre populații de pe diferite continente, geologii au început să explore istoria climei și a peisajelor în detaliu. Datarea cu radiocarbon depinde însă de păstrarea resturilor organice precum bucăți de lemn, scoici sau oase, iar datele obținute pe baza metodei radiocarbonului nu sunt absolute. Cu alte cuvinte, radiocarbonul care este preluat de plante sau animale din atmosferă sau hidrosferă este variabil. Pentru a reduce aceste date la calendar este nevoie de un proces complex de calibrare, de exemplu cu inelele anuale din arbori matusalemici sau fosili.

Revoluția timpului în științele istorice merge însă înainte. Una din cele mai de succes tehnici care o continuă este luminiscența. Datarea prin luminiscența se folosește de fizica nucleară: un material îngropat și ferit de lumina soarelui acumulează energia radiațiilor ionizante de la izotopii radioactivi precum uraniu, thoriu, rubidiu sau potasiu din sol sau sedimente. Dacă materialul respectiv este expus la lumină, energia este eliberată. Cheia metodei de datare constă în a măsura această energie în condiții controlate de laborator. Pentru că energia acumulată este o măsură a timpului scurs de la evenimentul care a produs îngroparea, metoda oferă un „cronometru“ pentru trecut. Luminiscența se folosește de materiale mult mai ușor de găsit decât cele organice și care nu se deteriorează așa ușor: granule de cuarț și alte minerale comune.

Iată că revoluția timpului a sosit în mod credibil și în România. Dr. Alida Timar-Gabor de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj este câștigătoarea primei ediții a premiilor Ad Astra nu doar pentru că a reușit acest lucru în condiții grele, ci și pentru că este, în ciuda tinereții, un cercetător exprimentat care lucrează la nivel internațional. Care este traiectoria ei, care-i sunt visurile și îngrijorările,  și mai ales ce înseamnă a fi cercetător de vârf în România aflăm în interviul de mai jos.

Descrieți domeniul în care activați în 3 fraze inteligibile oricărui om educat.

Datarea prin luminiscență a fost inițial propusă ca o metodă pentru obținerea vârstelor pentru ceramica descoperită în săpături arheologice. Dezvoltarea ulterioară a fost însă marcată de aplicațiile în geologie, paleoclimatologie și geo-arheologie. Această metodă de datare permite determinarea momentelor de depunere pentru diverse medii sedimentare precum depozite aduse de râuri, de vânt, sau afectate de om. Principalul avantaj adus de luminiscență este ca ne poate da vârste absolute, adică exacte pentru fenomenul studiat, fară a necesita raportarea la alte metode. Un alt avantaj important este că se poate extinde în timp de la vârste foarte tinere (zeci de ani) pâna la 100.000 de ani și chiar mai mult.

Cum ați prins dragoste de știință? Care a fost momentul hotărâtor?

După mine, dragostea de știință nu vine la prima vedere, ci este ceva ce se cultivă. Nicolae Corcea, profesorul meu de fizică din școala generală, era foarte dedicat. Dacă există un moment hotărâtor, acesta ar fi întâlnirea cu el.

Ce oameni au jucat un rol decisiv în cariera dumneavoastră?

După profesorul Corcea care mi-a insuflat dragostea pentru cunoaștere, în ordine cronologică, căci altfel ar fi imposibil, ar veni profesorul Constantin Cosma, conducătorul tezei mele de doctorat,pentru omenia de care a dat dovadă cu fiecare ocazie, pentru libertatea pe care mi-a dat-o și pentru că mi-a încredințat la o vârstă foarte tânără un laborator. Doamna dr. Cristina Panaiotu, cu care am avut doar două întâlniri, m-a ajutat, dezinteresat, într-un moment în care cred că puțini ar fi făcut-o. Profesorul Cristian Panaiotu, pentru colaborarea frumoasă pe care am avut-o în anii ce au urmat întâlnirii Cristinei. Dr. Dimitri Vandenberghe de la Universitatea Ghent din Belgia, de la care am învățat meserie. Profesor Ann Wintle de la Universitatea Aberystwyth și Cambridge în Marea Britanie, prima doamnă a datării prin luminiscență, cu care am avut o colaborare care m-a încununat. In dumneaei am găsit un model pentru profesia mea, lucru care mi-a dat liniște și încredere în viitor. Nu pot să îi uit pe toti cei care au avut încredere în a folosi laboratorul meu când eram încă la începuturi. Și bineinteles familia, fără sprijinul căreia nu aș fi reușit, și tânăra mea echipă, pentru că și-a pus încrederea în mine și nu m-a dezamăgit niciodată.

În ce măsură sunteți autodidactă?

Din păcate sau fericire sunt în mare măsură autodidact. Am dezvoltat un domeniu de cercetare nou în România. Am învățat în mare parte singură, apoi am învățat învățându-i la rândul meu pe alții. Când gândesc luminiscența, nu gândesc în limba maternă, ci în engleză, limba articolelor din care am învățat.

Cum arată o zi din viața dumneavoastră de cercetător?

În ultimii ani am fost nevoită să îmbin cercetarea cu o activitate didactică extrem de intensă și activități de managerial-administrative. O zi frumoasă este o zi în care merg la laborator, analizez rezultatele experimentelor efectuate în zilele anterioare, citesc, discut cu echipa și colaboratorii din străinătate și concep un nou experiment.

Care vă sunt grijile/satisfacțiile zilnice în viața de cercetător?

Grijile tipice sunt legate de impredictibilitatea finanțării din țară. Daca nu voi reuși sa achiziționez noi echipamente de care avem atât de multă nevoie? Sau daca o defecțiune majoră a echipamentului pe care ne bazăm ne duce într-o situație limită în care laboratorul practic nu ar funcționa? Îmi fac griji că nu voi reuși să câștig la timp un nou contract de cercetare care sa asigure păstrarea tinerei echipe în care am investit atât de mult. Îmi pregătesc experimentele cu rigoare, dar nu îmi fac griji pentru rezultatele acestora, deoarece și rezultatele negative duc știința înainte. Bucuria pe care o am când reușesc să înțeleg ceva, rezultatele experimentelor mele, modul în care văd că se luminează câteodată fața studenților când le vorbesc și evoluția pozitivă a echipei sunt satisfacțiile zilnice. Trebuie să recunosc că ma bucură și mă flatează de asemenea și recunoașterea comunității internaționale în care activez și colaborările frumoase pe care le am.

Care sunt cele mai mari probleme practice de care vă împiedicați?

Numărul de ore mult prea mare pe care sunt nevoita să le dedic predării în fiecare an. Iubesc activitatea didactică și nu aș dori să renunț la ea în niciun caz. Totuși, un cadru universitar, tânăr cercetător cu rezultate remarcabile, nu ar trebui să aibă o activitate didactică comparabilă ca număr de ore cu un profesor de liceu. Eu m-am confruntat cu această situație de-a lungul carierei mele, am predat încă din timpul doctoratului. O altă problemă este impredictibilitatea finanțării în România. Mă aflu la finalul unui contract de cercetare (Tinere Echipe) care a decurs excelent, dar nu știu ce va urma, pentru că nu există nici o linie de finanțare la nivel național care să fie deschisă și care să mi se potrivească, în genul proiectelor de tip Idei. În final, birocrația și lucrurile mărunte asociate, care din păcate ne consumă încă mult timp și energie.

Cum arată coșmarul vs. victoria în profesia pe care o practicați?

La scară mare, în știință, mi-e greu să estimez așa ceva, înțelegerea totală a fenomenelor fizice care însoțesc emisiile luminiscente în mineralele naturale ar fi un mare pas inainte. La scară mică, în universul meu, coșmarul ar fi ca toate grijile pe care le-am enumerat la întrebarea precedentă să se împlinească. Prin urmare, să îmi pierd micul laborator care este clădit prin entuzismul unor oameni în jurul unui singur echipament vital. Victoria ar însemna să mă păstrez măcar la același nivel de competitivitate în comunitatea internațională la care mă aflu acum sau, bineînțeles, mai sus, iar în același timp să pot să îi ajut și pe alții. Cel mai important însă, victoria ar însemna ca timpul să nu mă abrutizeze, să nu îmi pierd entuziasmul și dragostea pentru ceea ce fac.

Care este cea mai grea problemă de cercetare pe care a trebuit să o rezolvați?

Cea mai mare problemă de cercetare pe care o am este cea pe care nu am rezolvat-o încă. Datarea prin luminiscență este considerată un instrument ideal pentru obținerea de vârste absolute pentru depozitele de loess (praf de multe ori de origine glaciară) și paleosol (soluri fosile).  Nu cu mult timp după demararea studiilor asupra secvențelor de loess din România am descoperit existența unei neconcordanțe între vârstele obținute folosind granule fine și nisipoase de cuarț pentru aceleași probe. În mod normal vârstele ar trebui să se suprapună în limita erorilor analitice. În momentul de față, avem  date care ne fac să credem că existența acestei neconcordanțe nu este un fenomen local și afectează și alte depozite de loess din lume, ridicând astfel probleme majore. Elucidarea cauzei acestui fenomen reprezintă direcția în care îmi canalizez cele mai multe eforturi. Este problema la care nu încetez să mă gândesc și la care sper că într-o zi să-i pot găsi o rezolvare elegantă.

Ce vă dă energie să stați ore întregi în laborator sau în fața articolelor ce trebuie citite sau scrise? Ce vă motivează?

Îmi face pur și simplu plăcere să fiu la laborator. Nu pot să spun mai mult.

Ați avut vreodată sentimentul că ar trebui să faceți altceva?

Îmi trece prin gând câteodată că, poate, din punct de vedere profesional ar fi fost mai bine dacă plecam din țară. Mă gândesc deseori că ar fi putut să îmi fie mai ușor profesional vorbind, și că în străinătate nu aș fi întâmpinat aceleași greutăți pe care le întâmpin aici, că aș fi putut să fac mai multe. Probabil că aș fi avut în schimb alte greutăți. Niciodată însă nu am avut sentimentul că altă profesie mi-ar face mai mare plăcere. Îmi place munca cu studenții, iar cercetarea mă face fericită.

Daca ar fi să menționați una sau două idei sau rezultate, ce vi se pare că ați adus nou în știință?

În cadrul comunității științifice internaționale a datării prin luminiscență, am fost prima persoană care a ridicat problematica vârstelor neconcordante menționată mai înainte. A fost un proces anevoios, deoarece era vorba de rezultate negative. A fost cu atât mai greu, cu cât aceste rezultate nu erau foarte îmbucurătoare pentru comunitate. Pe deasupra ele veneau dintr-un laborator proaspăt creat, în Europa de Est și erau obținute de o persoană relativ neexperimentată (eram doctorandă când am obținut primele date în acest sens). Acum încep să am recunoaștere pentru aceste rezultate, și noi, comunitatea, ne reconsiderăm tehnicile experimentale pe care le aplicăm. Mi-am adus, de asemenea, contribuția în analizele prin luminiscență în domeniul dozelor înalte, în special în două publicații pe care le-am scris cu doamna profesor Wintle. În aceste studii am analizat care ar fi cea mai mare vârstă corectă pe care o putem obține prin tehnicile luminescente de care dispunem în momentul de față. La nivelul „microuniversului“ am creat și întrețin un laborator frumos, unic în țară și mi-am adus contribuția în înțelegerea vârstelor unor diverse medii de sedimentare din România precum depunerile de sedimente din Peștera Urșilor, barierele litorale și dunele de nisip din Delta Dunării, strate de cenușă de origine vulcanică, depozite din săpaturi arheologice,  sedimente lacustre. Sperăm să extindem și să dezvoltăm aceste direcții în viitor.

Cum vedeți tendințele de viitor în domeniul dumneavoastră? Unde va fi domeniul dumneavoastră peste zece ani?

Comunitatea din domeniul nostru este și va rămâne în opinia mea o comunitate destul de mică, dar extrem de riguroasă și unită. Este o comunitate interdisciplinară formată din geologi, geografi, fizicieni, arheologi. Am încredere că anii ce vor veni vor aduce dezvoltări metodologice și în instrumentație. De asemenea, mă aștept la întărirea  colaborării cu comunitatea restrânsă care se ocupă de datare prin rezonanță electronică de spin, care este o tehnică îndrudită cu datarea prin luminiscență. Acest lucru ne va ajuta să dezvoltăm tehnici de măsură tot mai riguroase și ne va permite să ne aventurăm și în datarea unor medii care sunt cunoscute a fi problematice pentru datarea prin luminiscență cum ar fi poate materialele de origine vulcanică. Am speranța că vom înțelege tot mai bine originea semnalelor pe care le urmărim în luminiscență aplicând tehnici alternative și că vom aborda probleme de timp tot mai complexe din istoria Pământului.

Unde credeți că se află cercetarea românească în acest moment (țară /străinătate)?

Din păcate, ca medie, cred că în România suntem departe de vârful cercetării la nivel mondial. Cu sinceritate, putem recunoaște că asta o știm cu toții. Dar, cred că toți cei care avem colaborări în străinătate știm bine că naționalitatea în sine nu este un handicap. Trebuie să tratăm lucrurile cu seriozitate, să nu căutăm drumul cel mai scurt și să nu ne pierdem speranța în mai bine.

Vă gândiți să vă întoarceți în țară /să plecați în străinătate?  Cum vă poziționați față de acest dualism: țară/străinătate?

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi plecat din țară când am avut ocazia. Și da, mă gandesc și acum, de multe ori, cum ar fi dacă aș pleca, deși nu cred că am să o fac vreodată. Mi-am desfășurat activitatea exclusiv în România, dar în strânsă colaborare cu comunitatea internațională. Trebuie să mărturisesc că uneori percep scurtele vizite făcute în stăinătate ca o gură de aer. Dar, trebuie să adaug că fiecare reușită pe care am obținut-o de aici mi-a dat mai multă satisfacție decât aș fi avut-o în condițiile în care aș fi fost plecată și aș fi lucrat într-un grup experimentat. M-aș poziționa în felul următor: trăiesc și muncesc în România și, prin urmare, pentru România, dar în orice întreprind în activitatea de cercetare respect întru totul rigorile comunității științifice internaționale din care fac parte. Cu toții ar trebui să trebui să ne adresăm în tot ceea ce facem/scriem cu seriozitate specialiștilor din domeniul nostru. Așa lucrurile vor merge înainte.

Cum credeți că ar putea Asociația Ad Astra să ajute domeniul în care activați? Cum vă raportați la Asociația Ad Astra?

Ad Astra ajută cercetarea din țară prin atitudinea lucidă pe care și-o asumă. Totodată, ignorarea diasporei este, cred, unul dintre păcatele capitale ale cercetării românești, și din acest punct de vedere felicit în mod special existența și poziția Ad Astra. De asemenea, oferirea acestor premii este un lucru excelent, deoarece, cred că tinerilor le lipsește în România, mai presus de orice, existența unor exemple pozitive.

Care sunt sfaturile pe care le-ați da unui tânăr cercetător?

Interacționez zilnic cu cercetători în formare. Probabil că le dau multe sfaturi. Aș vrea să cred însă că nimic nu este mai eficient decât puterea unui exemplu pozitiv.

Nu putem decât să îi urăm mult success Alidei și tinerei sale echipe, în vremuri mai stabile pentru știința din Romania, căreia îi face cinste.

(Pentru conformitate, Liviu Giosan)*

*Cu excepția textelor semnate cu numele asociației, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.