După aproape trei secole (1906), Willem Einthoven (laureat al premiului Nobel în anul 1924) descria pentru prima dată acest fenomen sub forma unei electrocardiograme (ECG) [2]. Orice istorie a fibrilației atriale îl are însă în centru pe Sir Thomas Lewis. Lui i se datorează primele studii legate de mecanismele electrofiziologice ale fibrilației atriale, la început de sec. XX [3]. La mai bine de 100 de ani de atunci, puzzle-ul mecanismelor răspunzătoare de aritmie rămâne nesoluționat, chiar dacă au fost înregistrate progrese importante.
Alina Șerban (Scridon), câștigătoare a Premiilor Ad Astra (secțiunea Științele Vieții – cercetare doctorală – afiliere în România), și-a dedicat ultimii 5 ani înțelegerii acestor mecanisme. În acest sens, Alina a dezvoltat primul model experimental de fibrilație atrială spontană, care permite pentru prima dată evaluarea mecanismelor fibrilației atriale în circumstanțe similare cu cele întâlnite la om. Ulterior, pe baza acestui model, a descris o serie de mecanisme moleculare, electrice și autonome implicate în geneza aritmiei.
Alina și-a obținut titlul de doctor în 2012 la UMF Tg-Mureș, în cotutelă cu Universitatea „Claude Bernard” din Lyon (Franța). În prezent este conferențiar și cercetător postdoctoral al instituției din România.
Descrieți domeniul în care activați în 3 fraze inteligibile oricărui om educat.
Fibrilația atrială este cea mai frecventă tulburare de ritm (aritmie) întâlnită în practica clinică curentă, prezența ei asociindu-se cu o importantă morbi-mortalitate și cu o alterare semnificativă a calității vieții acestor pacienți. Abordarea terapeutică a fibrilației atriale este în prezent extrem de deficitară, medicamentele disponibile fiind frecvent ineficiente și cu importante efecte adverse. Absența unei terapii adecvate se datorează în primul rând înțelegerii incomplete a mecanismelor responsabile de apariția acestei aritmii, motiv pentru care pe parcursul ultimilor 5 ani activitatea mea de cercetare a fost centrată pe studiul mecanismelor implicate în geneza fibrilației atriale.
Cum ați prins dragoste de știință? Care a fost momentul hotărâtor?
Am “cochetat” cu cercetarea în domeniul patologiei cardiovasculare încă din perioada studenției. Momentul decisiv a fost însă începerea unui doctorat în cotutelă între Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș și Université Claude Bernard din Lyon, Franța, în cadrul căruia am desfășurat cea mai mare parte din activitatea de cercetare în cadrul unui laborator de cercetare din Lyon. Alături de o echipă de oameni dedicați, motivați și foarte bine pregătiți am învățat, dincolo de o serie de tehnici de laborator, ce înseamnă cercetarea. Am învățat ce înseamnă rigoarea științifică, ce înseamnă un proiect de cercetare și ce înseamnă colaborarea interdisciplinară. Atunci am înțeles că asta e ceea ce îmi place, că asta e ceea ce mi se potrivește. Mark Twain spunea că “Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.”. Cred că am norocul să mă aflu printre cei care au aflat (destul de devreme aș spune) ce își doresc cu adevărat în viață.
Oameni providențiali – au jucat ei vreun rol în cariera dumneavoastră?
Nu aș fi reușit să ajung la nivelul la care am ajuns fără sprijinul unor oameni minunați. Pe de o parte, e vorba despre oamenii cu care am colaborat în Franța și de la care am învățat aproape tot ceea ce știu, care m-au învățat ce înseamnă cercetarea – Profesorul Philippe Chevalier, Profesorul Christian Barrès și Cercetătorul INSERM Claude Julien. Lor li se datorează faptul că astăzi fac mai ales cercetare și mai puțin medicină clinică. Pe de altă parte, nimic din toate acestea nu s-ar fi putut materializa fără sprijinul mentorului meu, Profesorul Dan Dobreanu. Datorită dumnealui, după cursurile de Fiziologie Cardiovasculară din anul II de Facultate, am decis să fac Cardiologie și tot datorită dumnealui am început activitatea de cercetare la Disciplina de Fiziologie. Prin sprijinul pe care mi-l acordă zi de zi, Profesorul Dobreanu îmi asigură toate premizele pentru a continua activitatea de cercetare și pentru a dezvolta un laborator de cercetare competitiv. Trebuie să îi menționez aici și pe colegii și prietenii mei din laboratorul de neurofiziologie, care m-au ajutat la întoarcerea acasă să răzbesc prin “jungla” administrativă și care m-au scutit astfel de mult timp pierdut inutil pe la diverse ghișee și birouri ale universității. Nu pot să nu îi amintesc pe mama, sora și soțul meu, care mi-au fost tot timpul alături, mi-au acceptat și susținut toate deciziile și mai ales, care acceptă că munca mea nu se oprește doar pentru că e week-end sau vacanță. De altfel, soțul meu, și el cardiolog, devine din ce în ce mai implicat în proiectele mele, activitatea lui fiind practic indispensabilă în toate proiectele de cercetare clinică pe care le gestionez. Am de asemenea norocul să coordonez o echipă de oameni tineri, cărora le mulțumesc pentru entuziasmul de care dau dovadă, pentru rigurozitatea cu care își desfășoară activitatea, pentru încrederea pe care mi-o acordă, pentru întrebările pe care mi le adresează constant și pentru sclipirile din ochii lor atunci când obținem rezultate neașteptate.
În ce măsură sunteți autodidact?
Cred că sunt în mare măsură autodidactă. De altfel, cred că odată ce am pornit în acest domeniu, toți suntem așa. Cercetarea presupune utilizarea de tehnici noi, evaluarea unor procese și mecanisme noi. Nimeni nu a mai făcut vreodată exact ceea ce faci tu. În plus, participând și coordonând o serie de proiecte multidisciplinare, am fost pusă în situația de a integra date din multiple domenii ale medicinei, multe dintre aceste domenii nefiind legate direct de domeniul meu de activitate. A trebuit astfel să mă adaptez și să învăț tehnici noi.
Cum arată o zi din viața dumneavoastră de cercetător? Care vă sunt grijile/satisfacțiile zilnice în viața de cercetător?
Fiecare zi arată altfel și fiecare zi e minunată. Marele avantaj în activitatea mea e că nu sunt două zile la fel. În fiecare zi afli lucruri noi, te lovești de probleme noi, obții rezultate noi, îți vin idei noi. În cercetare nu există limite și nu există rutină. Mi-e greu să mă gândesc la o altă “meserie” care să îți ofere în fiecare zi atâtea senzații diferite și care să nu te plictisească niciodată.
Am griji și satisfacții în fiecare zi. Mi-e teamă mereu că nu îmi va ajunge bugetul să fac tot ceea ce îmi propun, că produsele comandate nu vor ajunge la timp, că nu reușesc să îmi motivez suficient colaboratorii. Dar în același timp acumulez constant un volum important de date, așa încât în fiecare zi am ocazia să analizez date noi, fiecare dintre ele aducându-mi noi și noi satisfacții. Și toate acestea sunt încununate de satisfacția, cea mai mare poate, când aflu că am primit un premiu pentru rezultatele mele, că un proiect depus a fost acceptat pentru finanțare, că o lucrare a fost acceptată pentru publicare sau pentru prezentare la o conferință importantă.
Care sunt pe scurt cele mai mari probleme practice de care vă impiedicați, ca cercetător?
O primă problemă e cea a fondurilor insuficiente. Dar nu trebuie să exagerăm. Nici în străinătate cercetarea nu este suprafinanțată. Și în România, ca și în străinătate, ai șansa de a câștiga o competiție de proiecte finanțate. Am avut norocul ca de la întoarcerea în țară să am câteva astfel de proiecte finanțate din diferite surse, ceea ce mi-a permis să merg înainte cu proiectele la care țin cel mai mult.
Birocrația și legislația actuală sunt alte două probleme deloc de neglijat. Documentația și demersurile administrative necesare pentru achiziția oricărui produs sunt extrem de stufoase și mai ales mari consumatoare de timp, iar legislația nu îmi permite frecvent să achiziționez produsele de calitate pe care mi le-aș dori, doar pentru că au prețuri mai ridicate sau pentru că nu sunt distribuite de un distribuitor local.
Personal, cred însă că cea mai mare problemă este aceea de a găsi colaboratori de încredere. În România, din păcate, pentru mulți colegi cercetarea nu este un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc de promovare în ierarhia academică. Mă lovesc astfel de nenumărate eșecuri în încercarea de a dezvolta parteneriate și colaborări cu colegi din alte domenii.
Cum arată coșmarul vs. victoria în profesia pe care o practicați?
Dacă e un motto după care mă ghidez, acela este “Vreau să fiu Cineva. Vreau să fac Ceva.”. Cea mai mare dezamăgire ar fi ca tot ceea ce fac să nu conteze la nimic. Să părăsesc activitatea pe care o desfășor fără să fi lăsat nimic în urmă. Cel mai mare coșmar ar fi ca proiectele la care lucrez să se oprească o dată cu mine.
Cea mai importantă victorie? Să îmi păstrez entuziasmul și să consolidez o echipă de oameni tineri, motivați, competitivi, care să contribuie la rândul lor la “creșterea” echipei și, mai ales, care să înțeleagă că în cercetare drumul cel mai scurt nu este neapărat cel care îți aduce și cele mai multe satisfacții.
Care este cea mai grea problemă de cercetare pe care a trebuit să o rezolvați?
Nu cred că am întâlnit probleme grele și probleme ușoare. Cercetarea presupune că ceea ce facem nu a mai fost făcut înainte și că toate rezultatele pe care le obținem sunt noi, neexplorate. Toate rezultatele obținute trebuie interpretate și asta nu e niciodată ușor. Cu atât mai mult cu cât proiectele la care particip sunt multidisciplinare, iar rezultatele pe care le obțin și le interpretez vin din cele mai variate domenii, uneori complet străine față de ceea ce am făcut până atunci.
Ce vă dă energie să stați ascuns ore întregi în laborator sau în fața articolelor ce trebuie citite? Ce vă motivează?
Nu e niciodată greu sau neplăcut să mă ocup de proiectele mele. Momentul în care cifrele de pe ecran (valorile obținute pentru diferiți parametrii analizați) se transformă în ipoteze și reușesc să explice mecanisme aduce suficientă satisfacție încât nici un efort să nu fie prea mare.
Ați avut vreodată sentimentul că ar trebui să faceți altceva?
Nu cred că aș mai putea face altceva. Cred că ceea ce fac mi se potrivește perfect. În plus, nu văd ce altceva m-ar putea motiva mai mult sau mi-ar putea aduce mai multe satisfacții. Mă întreb însă periodic de ce fac ceea ce fac, văzându-i pe unii dintre colegii mei cum transformă pasiunea mea în industrie.
Dacă ar fi să menționați una sau două idei sau rezultate, ce vi se pare că ați adus nou în știință?
Cred că cea mai mare realizare de până acum este dezvoltarea primului model experimental de fibrilație atrială spontană. Acest model permite pentru prima dată evaluarea mecanismelor fibrilației atriale în circumstanțe similare cu cele întâlnite la om. Ulterior, pe baza acestui model, am descris o serie de mecanisme moleculare, electrice și autonome implicate în geneza acestei aritmii. Dar cred că ce e mai important abia acum se concretizează. Proiectul pe care îl desfășor în prezent aduce rezultate din ce în ce mai interesante, mai surprinzătoare și, mai ales, cu un potențial important de a modifica una dintre strategiile terapeutice utilizate actualmente în abordarea acestor pacienți.
Cum vedeți tendințele de viitor în domeniul dumneavoastră? Unde va fi domeniul dumneavoastră în zece ani?
Studiul fibrilației atriale a început în urmă cu mai bine de 100 de ani. Deși cercetările continue au adus o multitudine de date extrem de importante legate de mecanismele acestei aritmii, rămân încă cel puțin la fel de multe întrebări fără răspuns. Studiul fibrilației atriale nu a început cu mine și cu siguranță nu se va termina cu mine. Mă aștept însă ca studiul mecanismelor genetice implicate în apariția acestei aritmii să aducă răspunsuri la multe dintre aceste întrebări și să deschidă în același timp noi direcții de cercetare.
Unde credeți că se află cercetarea românească în acest moment (țară/străinătate)?
Într-un echilibru instabil – cel puțin în medicină. Schimbarea criteriilor de promovare și creșterea importanței activității științifice în evaluarea universităților a declanșat un maraton în publicarea a ceea ce numim „lucrări științifice”. Aceste schimbări au stimulat pe de o parte cercetătorii tineri să ia inițiativa, să încerce să își materializeze ideile și le-a oferit posibilitatea să iasă în față, dar în același timp a generat o industrie a cercetării în care orice poate și trebuie publicat, în orice tip de publicație, atâta timp cât corespunde criteriilor. Momentul în care aceste practici vor înceta va aduce cercetarea românească pe linia dreaptă a performanței și competitivității la nivel internațional. Între timp, încercăm doar să nu ieșim prea șifonați atunci când ni se spune, neoficial, că datele venite de la noi nu sunt demne de încredere (reliable).
Cum credeți că Ad Astra ar putea să ajute domeniul în care activați? Cum vă relaționați față de Ad Astra?
Continuând să facă ceea ce face și mai ales menținându-și atitudinea imparțială și obiectivă, Ad Astra are toate premizele să contribuie la reforma cercetării românești. Consider admirabilă inițiativa Ad Astra de a acorda premii cercetătorilor tineri. Dincolo de faptul că astfel de premii ne confirmă că ceea ce facem nu trece neobservat, ne motivează să continuăm în ciuda obstacolelor și dezamăgirilor cotidiene și ne confirmă că nu suntem singuri, cred că astfel de premii pot stimula și pot convinge un și mai tânăr cercetător că senzația de derivă și frustrările pe care le încerci la început merită toate eforturile.
Care sunt sfaturile către un tânar cercetător?
Întâi de toate, să fie sigur că asta e ceea ce își dorește. Cercetarea este un stil de viață și nu o meserie. Dacă pasiunea pentru cercetare te poate face extrem de fericit, lipsa motivației poate “îngropa” un cercetător. Să persevereze indiferent de rezultate. Cercetarea implică riscuri pe care ni le asumăm cu toții. Nu rareori la sfârșitul unei perioade lungi de muncă intensă rezultatele sunt sub așteptări. Dar acesta e până la urmă farmecul muncii noastre – fiecare zi îți poate aduce surprize. Și până și un rezultat negativ e un pas înainte. Să se înconjoare de oameni de valoare, alături de care cercetarea să fie un drum drept, nu neapărat cel mai scurt.
- McMichael J. History of atrial fibrillation 1628-1819 Harvey – de Senac – Laënnec. Br Heart J. Sep 1982; 48(3): 193–197.
- Einthoven W. Le telecardiogramme. Arch Int de Physiol 1906;4:132–64 (traducere în engleză, Am Heart J 1957; 53: 602–15).
- Lewis T. Auricular fibrillation: A common clinical condition. Br Med J 1909; 2:1528.
(Pentru conformitate, Mihai Miclăuș)*
Notă către cititor: Aceasta serie de portrete-interviu prezinta pe castigătorii primei ediții a Premiilor Ad Astra (2014) pentru cercetare. Mai multe detalii despre premii și câștigători puteți afla la http://premii.ad-astra.ro
*Cu excepția textelor semnate cu numele asociației, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.